Afganistan

Războiul Afgano-Sovietic a durat nouă ani (27 decembrie 1979 – 15 februarie 1989). Forțele afgane implicate au fost Partidul Popular Democrat din Afghanistan, de orientare marxistă, susținut de către forțele sovietice, care au luptat contra rebelilor islamiști Mujahedini. Rebelii au fost susținuți de mai multe țări, printre care și Statele Unite ale Americii, Arabia Saudită, Pakistan și alte state musulmane, în contextul politic internațional al Războiului Rece

Revolutia Saur

La 27 aprilie 1978  în Afganistan a început Revoluţia din aprilie (Saur), în rezultatul căreia la putere a venit Partidului Democrat Popular din Afganistan, care a declarat țara Republică Democrată.

Încercările autorităţilor să întreprindă noi reforme care ar duce la dezvoltarea Afganistanului, s-a întâlnit cu rezistenţa opoziţie islamice. În 1978, înainte de întroducerea trupelor sovietice, sa început războiul civil din Afganistan.

Decizia privind întroducerea trupelor sovietice

În martie 1979, în timpul revoltei din oraşul Gherat, a urmat prima cerere a conducerii afgane de intervenţie militară sovietică directă (în total au fost adresate astfel de 20 cereri).  Dar Comisia Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice în Afganistan, înfiinţată în anul 1978, a raportat la Biroul Politic al Comitetului Central al Partidului Comunist de evidenţa consecinţelor negative ale intervenţiei sovietice directe, şi cererea a fost respinsă.

Revolta gherilelor de mujahedini, a forțat întărirea trupelor sovietice la frontiera sovieto-afgan şi prin ordinul Ministrului Apărării D.Ustinov a început pregătirea pentru aterizare în Afganistan a Regimentului 105 de desant aerian. A crescut numărul de consilieri sovietici în Afganistan: de la 409 - la 4500 persoane, pînă la sfârșitul lunii iunie 1979.

Dezvoltarea ulterioară a situaţiei din Afganistan –– revolta înarmată a opoziţie islamice, revolte în armată, lupta în interiorul partidului şi în special evenimentele din septembrie 1979, a servit un motiv  serios de îngrijorare a conducerii sovietice. Cu prudenţă erau monitorizate activităţile conducătorului Afghan, Amin, cunoscîndu-se ambiția și cruzimea acestuia în lupta pentru realizarea obiectivelor personale. În timpul conducerii țării de către Amin, teroarea era aplicată nu numai împotriva islamiştilor, dar, și împotriva membrilor PPDA. Represiunilor a fost supusă şi armata, principalul suport al PPDA. Conducerea sovietică se temea că agravarea în continuare a situaţiei din Afganistan va duce la căderea regimului PPDA şi venirea la putere a forţelor ostile Uniunii Sovietice. Mai mult decât atât, au existat rapoarte privind relațiile lui Amin în anii 1960 cu Agenția centrală de informații ale SUA.

În cele din urmă, sa decis să se pregătească răsturnarea lui Amin și să-l înlocuiască cu un lider mai loial URSS. În postul dat se propunea Babrak Karmal, a cărui candidatură a fost susţinută de șeful KGB, Iuri Andropov.

 În timpul elaborării operaţiunii de răsturnarea lui Amin, sa decis să fie utilizată cererea lui Amin privind ajutorul militar sovietic. La începutul lunii decembrie 1979 la Bagram a fost trimis, așa-numitul  "batalion musulman" - un detașament al Direcţiei Generale de Cercetare, special creat în vara anului 1979  din soldaţii sovietici de origine din Asia Centrală pentru protecția Președintelui comitetului revoluționar, Nur Mahhomad Taraki și executarea sarcinilor speciale în Afganistan. Din 10 decembrie, la ordinul lui Ustinov s-a început mobilizarea de unități și formațiuni a districtelor militare din Turkestan şi Asia Centrală. Șeful statului major general Nikolai Ogarkov, a fost împotriva invaziei.

 Decizia privind întroducerea forţelor armate a fost primită la ședința Biroului Politic din 12 decembrie 1979.

La 13 decembrie 1979 a fost format grupul operativ al Ministerul Apărării  pentru Afghanistan, condus de șeful-adjunct al Statului Major General al Armatei,  generalul S.Ahromeev.

La 14 decembrie 1979  în Bagram a fost trimis un batalion din cadrul regimentului aerian 345, pentru întărirea batalionului care din 7 iulie 1979 păzea avioanele sovietice militare de transport și elicoptere.

În același timp, Karmal și cîţiva dintre susținătorii lui au fost aduşi în secret în Afganistan și se aflau în Bagram, printre soldații sovietici. La 16 decembrie 1979 a fost întreprinsă o tentativă de asasinare a lui Amin, dar el a rămas în viață, şi Karmal urgent a revenit în URSS. La 20 decembrie 1979 de la Bagram la Kabul a fost transferat "batalionul musulman", care a întrat în echipa de pază a palatul lui Amin, fapt care a facilitat în mare măsură pregătirile  planificate pentru asaltul palatului.  Pentru această operațiune, în mijlocul lunii decembrie în Afghanistan au sosit două grupuri speciale ale KGB.

Până în 25 decembrie 1979 în Districtul Militar Turkestan au fost pregătite să între în Afganistan armata 40-a de câmp, două divizii de infanterie motorizată,  brigada  armată de artilerie, brigada armata de apărare aer anti-rachetă, o parte al serviciului de luptă şi sprijin logistic, iar în districtul militar din Asia Centrală - două regimente de infanterie, două regimente  de avioane de vânătoare, un regiment de avioane de luptă, două regimente de elicoptere, o parte de inginerie aerospatiala si de sprijin aerodrom. Ca o rezervă în ambele dislocaţii au fost mobilizate trei divizii. Pentru completarea unităţilor armate au fost mobilizaţi din rezervă mai mult de 50 de mii de oameni din republicile  Asiei Centrale și Kazahstan, transferate din economia națională aproximativ 8 mii automobile și altă tehnică. Aceasta a fost cea mai mare mobilizare a Armatei Sovietice din a. 1945. În plus, pentru transfer în Afganistan a fost pregătită şi divizia 103 de paraşutişti din Belarusia, care la 14 decembrie a fost debarcată la aeroporturile din districtul militar Turkestan.

În seara zilei de 23 decembrie 1979 a fost raportat despre pregătirea de întroducere a  trupelor în Afganistan.

La 24 decembrie Ustinov au semnat directiva № 312/12/001, în care se menţiona: " Este primită hotărîrea cu privire la  întroducerea unor contingente de trupe sovietice pe teritoriul Republicii Democratice Afganistan pentru a ajuta poporul afgan prietenos, precum și crearea condițiilor favorabile pentru excluderea posibilelor acțiuni anti-afgane de țările vecine."

Participarea trupelor sovietice în operațiuni de luptă în Afganistan, Directiva nu a oferit. Nu a fost definită nici utilizarea de arme, chiar și ca auto-apărare. La 27 decembrie Ustinov a semnat un ordin privind suprimarea rezistenţei  rebelilor în caz de atac. Sa presupus că, trupele sovietice vor lua sub protecție obiecte industriale importante și altele, dînd posibiliatea la o parte din armata afgană să întreprindă acţiuni împotriva trupelor de opoziţie, precum şi împotriva eventualelor intervenţii externe.

S-a ordonat ca trecerea graniţei cu Afganistan să aibă loc la 27 decembrie 1979, ora Moscovei 15⁰⁰. Dar încă în dimineața zilei de 25 decembrie pe podul de pontoane peste râul de frontieră Amudaria a trecut batalionul 4 a brigăzii 56 de paraşutişti, care a avut ca obiectiv de a captura trecerea din canionul Salang pe drumul de la Termez la Kabul pentru a asigura trecerea fără probleme a trupelor sovietice.

O parte din divizia 103 de desanți au sosit la Kabul la ameaza zilei de 27 decembrie, preluînd controlul asupra aeroportului, blocînd aviaţia afgană şi bateriile de apărare aeriană. Alte unități ale diviziei au fost concentrate în zonele desemnate ale Kabulului, unde au primit sarcina de a bloca principalele obiecte guvernamentale, unitățile militare afgane alte locuri importante în oraş şi în jurul lui. Ei au oferit, de asemenea, protecție lui B. Karmal, care la 23 decembrie, cu cele mai apropiaţi  suporteri a fost adus din nou în Afganistan.

Fostul şef al Direcţiei de cercetare a KGB-ului, generalul-maior Iu.Drozdov,  a menționat că întroducerea trupelor sovietice în Afganistan a fost o necesitate obiectivă, deoarece în țară şi-a intensificat activătăţile SUA ( au încheiat un acord cu China privind Afganistanul, avansate posturile de observare tehnice la frontierele sudice ale URSS). În plus, Uniunea Sovietică, de mai multe ocazii a întrodus trupele în Afganistan cu o misiune similară şi nu planifica să rămînă acolo pentru o lungă perioadă de timp. Potrivit lui, a existat un plan de retragere a trupelor sovietice din Afganistan în 1980, elaborat de el personal, împreună cu generalul armatei S. Ahromeev. Acest document ulterior a fost distrus la ordinul președintelui KGB, Vladimir Kriuchkov.

Asaltul Palatului lui Amin

În seara zilei de 27 decembrie forțele speciale sovietice au luat cu asalt, ce a durat 40 de minute, palatul lui Amin. În timpul asaltul Amin a fost ucis. Conform versiunii oficiale publicate de ziarul "Pravda", "ca urmare a unui val de furie al poporului, Amin  împreună cu complicii săi, a fost adus în fața tribunalului poporului și a fost executat".  Instituţiile guvernamentale din Kabul au fost capturate de desanții sovietici.

În noaptea spre 28 decembrie Karmal a venit de la Kabul la Bagram, iar la radiou a fost transmis mesajul său pentru poporul afgan, în care a declarat "a doua fază a revoluţiei".

Principalele evenimente

            O echipă de ofițeri ai Ministerului Apărării,  generalizînd  experiențele de luptă din Afganistan, pe toată perioada de aflare a trupelor sovietice, a împărţit-o în patru etape:

• din decembrie 1979 până în februarie 1980 — invazia sovietică din Afganistan, postarea lor pe garnizoane;

• din martie 1980 până în aprilie 1985 – ducerea activă a acţiunilor militare, inclusiv extinse, lucru  privind  restructurarea şi consolidarea forţelor armate ale RDA;

• din aprilie 1985 până în ianuarie 1987 -  trecerea de la actiuni militare active în sprijinirea trupelor afgane de aviaţia sovietică, artilerie şi unităţile de genişti, cu toate că unitățile forțelor speciale au continuat să lupte împotriva livrării de arme și muniții din străinătate. În această perioadă parţial au fost retrase trupele sovietice din Afganistan;

• din ianuarie 1987 până în februarie 1989 -  implicarea  trupele sovietice în politica de reconciliere naţională, cu sprijinul continuu al forțelor militare afgane în luptă. Pregătirea pentru retragerea trupele sovietice şi finalizarea retragerii lor.  

Constatări

General-colonelul Boris Gromov, în cartea sa "Contingent limitat", și-a exprimat opinia cu privire la  rezultatele operațiunilor Armatei Sovietice în Afganistan:

"Sunt profund convins că nu există nici un motiv pentru afirmația că Armata 40-a a fost învinsă, precum și faptul că am câștigat o victorie militară în Afganistan. Trupele sovietice la sfârșitul anului 1979 au întrat în țară fără impedimente, împlinind - spre deosebire de americani în Vietnam - sarcinile sale, și organizat s-a întors în țară. În cazul în care principalul inamic al contingentului limitat de armată se consideră grupurile armate de opoziție, atunci diferența dintre noi este că Armata a 40-a facea ceea ce considera  că a fost necesar,  iar  mujahedin - doar ceea ce puteau.

În fața Armatei a 40-a au fost cîteva probleme majore. În primul rând trebuia de acordat ajutor guvernului afgan în rezolvarea situației politice. Acest ajutor se  exprima în lupta împotriva grupurilor armate de opoziție. În plus, prezența unui contingent militar mare în Afganistan trebuia să prevină  agresiunea din exterior. Aceste sarcini de personalul Armatei a 40- a au fost complet executate.

Contingentului militar limitat nimeni și niciodată nu ia stabilit  scopul de a câștiga o victorie militară în Afganistan. Toate luptele, care Armata a 40-a a trebuit să le desfășoare din 1980 și aproape până în ultimele zile ale aflării în țară au purtat un caracter de respingere a atacurilor sau de atacuri preventive. Împreună cu trupele guvernamentale s-au efectuat operațiuni militare numai în scopul de a evita atacurile asupra garnizoanele noastre, aeroporturilor, comunicațiilor și coloanelor de automobile, care au fost utilizate pentru transportul de mărfuri.

Într-adevăr, mujahedinii înainte de retragerea trupelor sovietice  în mai 1988, nu au fost niciodată capabili  să efectueze o operațiune majoră şi  nu a reușit  în măsură să ia orice oraş mare.

În același timp, în ciuda tuturor eforturilor, numărul de grupuri de opoziție de la an la an a crescut, și în 1986 mujahidinii controlau mai mult de 70% din teritoriul Afganistanului. După părerea general-colonelului  Viktor Merimski, conducerea afgană a pierdut, de fapt, lupta pentru poporul său cu rebelii, nu a putut stabiliza situația în țara, deși dispuneau de peste  300 mii de formațiuni militare.

Pierderile din  Afganistan

La 07 iunie 1988, în discursul său la Adunarea Generală a ONU, președintele Afganistanului, Najibullah a declarat că "de la începutul ostilităților în 1978 pînă la  07.06.1988,  din țară au fost uciși 243,9 mii de oameni, alți 77 mii de oameni au fost răniți.

Numărul exact de morți în războiul din Afganistan nu este cunoscut. Ahmad Shah Massoud, în scrisoarea sa către ambasadorul sovietic în Afganistan, Yuri Voronțov, din 2 septembrie 1989, a scris că sprijinul PPDA de către Uniunea Sovietică a dus la moartea a mai mult de 1,5 milioane de afgani iar 5 milioane de oameni au devenit refugiați.

Pierderile sovietice

După război, în URSS s-au publicat cifrele de soldaţi sovietici morți: 13833 de oameni.  Aceste date au apărut pentru prima dată în ziarul "Pravda" la 17 august 1989. Ulterior,  cifra finală a crescut ușor, din cauza decesului persoanelor rănite și bolnave, după demobilizarea din forțele armate. La 1 ianuarie 1999 se considerau decedate până la 15 031 de persoane. Pierderile sanitare - aproape 54 mii răniți și traumați, 416 mii bolnavi.

Potrivit profesorului Academiei Medicale Militară din Sankt Petersburg, Vladimir Sidelnikov, cifrele finale nu includ soldații care au murit din cauza rănilor și bolilor în spitale de pe teritoriul URSS.

Într-un studiu al războiului din Afganistan, realizat de către ofițerii Statului Major General, sub îndrumarea profesorului universitar Valentina Runova,  evaluează  26 000 victime, inclusiv cei morți în luptă, în rezultatul rănilor și bolilor și cei decedați în accidente.

Potrivit statisticilor oficiale, în timpul luptelor din Afganistan au dispărut sau au fost luați prizonieri 417 de cetățeni sovietici. În acordurile de la Geneva, soarta soldaţilor sovietici, deţinuţi, în nici un fel nu a fost stabilită, astfel încât aceștea au rămas în captivitate şi după retragerea contingentului  limitat.

Statul timp îndelungat nu s-a implicat în clarificarea soartei acestor soldați și eliberarea lor din captivitate, lăsînd aceste cazuri la mila organizațiilor pentru drepturile omului și persoanelor fizice. Pînă în 1992, s-a reusit eliberarea a 119 de prizonieri. Soarta prizonierilor era diferită, dar o condiție indispensabilă pentru menținerea vieții a fost acceptarea Islamului. În timp, a avut o rezonanță largă, tragedia din orașul pakistanez Badaber, unde la 26 aprilie 1985 un grup de prizonieri sovietici și afgani, cu forța au încercat să se elibereze, dar au murit într-o luptă ilegală. În anul 1983 în Statele Unite, emigranţi ruşi au creat Comitetului de salvare a prizonierilor  sovietici din Afganistan. Reprezentanţi ai Comitetului s-au întâlnit cu liderii opoziţiei afgane, convingîndu-I să elibereze unii prizonieri  sovietici de război,  în special cei care doreau să rămînă de Vest (în jur de 30 de persoane, potrivit Ministerului de Externe al URSS). Dintre acestea, trei oameni, după declaraţia Procurorul General al URSS că foştii deţinuţi nu vor fi urmăriți penal, au revenit în Uniunea Sovietică.  Există cazuri când soldaţii sovietici voluntar s-au dus la mujahedini, participînd apoi la luptele împotriva armatei sovietice.

Potrivit datelor Comitetului soldaților internaționaliști, sub egida Consiliului şefilor statelor din comunitatea statelor independente din 15.02.2009, în lista cetățenilor sovietici  dispăruți fără urmă,  pe teritoriul Afganistanului în perioada anilor 1979 –  1989, se consideră 270 persoane. Ajutor în căutarea soldaților dispăruți fără urmă a acordat Statele Unite, prezentînd Rusiei informaţia, ce a clarificat difinitiv soarta a 163 de cetățeni ruși dispăruți în Afganistan.

"Sindromul afgan"

În perioada din 25 decembrie 1979 pînă la 15 februarie 1989, în trupele armate  din Afganistan și-au făcut serviciul 620 mii militari. În plus, lucrători și angajați în armata sovietică în această perioadă au mai fost încă 21 mii persoane. Anual, conform listelor, numărul trupelor sovietice din contingentul militar activ au variat de la 80 la 104 de mii de soldați și 5-7 mii muncitori și angajați (civil). Alte surse menţionează  că  prin Afganistan a trecut circa un milion de persoane.

Din cauza cenzurii politice, la începutul războiului soldaţii şi ofiţerii îndreptaţi cu serviciul în Afganistan, nu au avut nici o informaţie despre ceea ce se întâmplă cu adevărat în Afganistan – despre lupte, morţi şi răniţi.

Puțini dintre cei care plecau în Afganistan clar îşi imaginau natura serviciului.  Dorinta faptelor, luptelor, dorința de a se arăta ca un "bărbat adevărat" - asta a fost.  Și ar fi fost foarte util, dacă alături de aceşti băieţi tineri ar fi fost cineva mai în vîrstă – îşi amintea comandantul batalionului M.Pashkevich. -  Atunci acea energie şi impuls tineresc se compensa cu liniștea și înțelepciunea vieții. Dar soldatul avea 18-20 de ani, comandantul de pluton 21-23, comandantul  de companie  23-25 ani iar comandantul de batalion, dacă avea 30-33 de ani. Toți sunt tineri, toţi dornici de fapte și glorie. Și aşa sa întâmplat că această calitate minunată omeniască, uneori, a dus la pierderi. 

În războiul sovieto-afgan au participat şi originari din Moldova. Potrivit datelor statistice, numărul total al soldaţilor moldoveni a constituit  12 500, dintre care 301 au fost uciși iar 700 au rămas invalizi. Patru moldoveni se consideră prizonieri sau dispăruţi fără urmă în războiul din Afganistan: Șalari Mihail,  Belekci Ivan, David George, Vasilkovski Ivan.